Mi-e greu să îmi exprim dezgustul în termeni suficient de echilibraţi pentru a nu face pagina să înroşească. Nici măcar nu am de gând să insist asupra ultimelor evenimente. Dacă întoarcerea leului la cursul de acum câţiva ani părea o criză momentană, acestea nu fac decât să confirme că 3 ani de guvernare altminteri fastă pot fi anulaţi nu doar printr-o singură lege proastă (cea a pensiilor), nu doar într-o lună de cadouri (hotărârile Guvernului din decembrie), ci chiar şi într-o singură zi. Dar destul cu astea, căci se sparie gândul …
Aş mai remarca totuşi, colateral şi nu prea, un singur lucru. Neruşinarea a atins de mult cote alarmante în politică, dar acum, mai exact de la suspendarea preşedintelui, ceva pare-mi-se că s-a schimbat. Dacă până dăunăzi totul era ascuns sub zăbranic, de ochii noştri sau ai Europei, acum totul este deodată pe faţă, la vedere: votul la suspendare, reacţia lui Vadim la condamnarea comunismului, descurajarea participării la referendum, asumarea răspunderii Guvernului pe un proiect de vot uninominal care ascunde alte liste, ordonanţe neconstituţionale, dosare politice peste dosare penale.
Probabil un mobil este frica de următorii 6 ani cu marinelu’, un altul "privirea Europei" şi un al treilea (în cazul PNL, PRM sau PC) conştiinţa că atunci când ai ajuns în postura PNŢCD oricum nu mai contează. În ce priveşte primul ipotetic mobil, dacă frica poate provoca asemenea exhibări, meditez cu groază şi tot mai des la "profeţia" unei prietene: "Ascultă la mine, Băsescu va sfârşi împuşcat!"
În fine, până la Pereat mundus, fiat justitita!, mai avem mult hopuri…