O introducere
în problematica Jurnalului de la Păltiniş
„Poate că am
avut mereu o «concentrare prostească», ca a ciobanului care păştea oile cu
spatele la o şură în flăcări şi care, întrebat cum de nu văzuse şura arzând,
răspunse că el se uita la oi“ (Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1983; p. 42.)
Jurnalul de
la
Păltiniş pare cartea ce a beneficiat de cel mai sinuos
traseu al receptării în perioada postbelică. Venită parcă din orice alt spaţiu
afară de România ceauşistă, ea aducea cu sine o experienţă reală, redată pe
măsura desfăşurării, cu tonul unei sincerităţi nemăsluite. Mai mult, în mod
explicit, promitea să fie o carte edificatoare, despre „dreptul elementar şi
suprem omenesc de a înnebuni într-un spaţiu propriu“,
aşa cum va afirma ulterior Epistolarul.
În perspectiva autorului, Jurnalul purta cu sine o (pre-)lectură (lectura sa canonică),
anticipată în subtitlu. Rămânea însă nelămurită încă de pe atunci pertinenţa
unei forme aşa-zicând radicale de „rezistenţă prin cultură“ (oferite ulterior
drept justificare).
Or, nu s-a insistat suficient asupra faptului că, în chiar
lectura canonică pe care o propun cei doi discipoli plecând de
la Jurnalul de la Păltiniş (în Epistolar şi în luările
de poziţie ulterioare), există o tensiune subsecventă între două perspective nu
suficient armonizate. Pe de o parte este mereu afirmat caracterul exemplar
paideic al experienţei consumate în acel spaţiu, care antrenează chiar dez-istoricizarea
evenimentelor. În acest sens sunt invocate participarea la misterul facerii
gândului şi la puritatea lui, iar Andrei Pleşu afirmă că „Jurnalul trebuie citit mai de
sus şi mai anistoric, împotriva oricărei inflaţii a imediatului“ (Epistolar, p. 45). Pe de altă parte, a
fost vorba atunci de o conjunctură socio-politică aparte care a determinat
refugierea într-un „paradis al culturii“: „Orice infern devenea suportabil dacă
paradisul culturii era cu putinţă. Şi paginile Jurnalului dovedeau că paradisul era cu putinţă; chiar şi în
România lui Ceauşescu“ (Andrei Pleşu). Răspunzând ultimei afirmaţii, Radu
Bogdan este cel care sesizează primul paradoxul: „Dacă imediatul n-ar fi aşa
cum este, dacă toate virtuţile Jurnalului
n-ar fi pur şi simplu «anormal» de exaltate prin această punere în contrast,
cartea nu ar mai fi ceea ce îţi apare (ţie şi celorlalţi) a fi.“ (Epistolar, p. 66).
Prin urmare, dacă pentru autor doar o singură grilă de lectură era pertinentă, la polul receptării s-au luat în discuţie, de la bun început, nu
una, ci două lecturi: de o parte, un model paideic anistoric şi exemplar în
câmpul umanioarelor, de altă parte, o formulă existenţială conjuncturală, mai mult
sau mai puţin subversivă, circumscrisă sintagmei „rezistenţă prin cultură“
(formulă care pare de altfel a-i aparţine lui Noica). Oarecum în acelaşi fel în
care maestrul aspira la dobândirea universalităţii prin idiomatic,
exemplaritatea pe care discipolii o reclamau pentru modelul propus de Jurnal se realiza tocmai plecând de la
un context bine determinat, doar în cadrele acestuia căpătând atributele de
excepţie şi înconjurându-se de umbra acelei „sfinte nebunii“.
Plecând de la această viziune duală, vom înţelege mai bine
de ce contestările au vizat iniţial aspecte interne ale modelului paideic oferit, pentru ca apoi să se îndrepte predilect înspre demitizarea „rezistenţei prin cultură“ ca
formulă existenţială. De altfel, în mod cert, modelul paideic noicist îşi asuma în chiar datele
sale structurale un număr de echivocuri, care îi deveneau tot atâtea limite. Primele
rezerve vor fi exprimate prin urmare la adresa limitelor interne ale acestui model
pedagogic şi îi vor afecta pretenţia de universalitate;
într-adevăr, postulate precum preeminenţa filosofiei şi distribuirea inegală a
fiinţei, aroganţa în faţa criticii literare şi a literaturii ori „sistemul
idiosincraziilor“ noiciste se dovedeau la o analiză mai puţin pătimaşă cel
puţin îndoielnice. Ulterior vor fi chestionate probleme exterioare acestui
sistem (în măsura îi care nu îi constituiau mizele), dar care la rându-le îl
limitau şi îi afectau exemplaritatea:
lipsa unei etici, inaptetenţa filosofului ca „maestru spiritual“ şi, îndeosebi,
postularea neangajării civice. În timp s-au născut noi şi noi discuţii, nu o
dată în răspăr în raport cu Jurnalul,
dar implicându-l de bună seamă (un exemplu este acuza de monopolizare a
culturii adusă grupului păltiniştean, ale cărei premise s-ar afla în capitalul
simbolic dobândit la acea dată).
Sintetizând, cred că rămân în picioare astăzi două dintre aceste limite ale modelului invocate de-a lungul timpului:
– pe de o parte, o limită internă asumată, anume autosuficienţa culturii sub umbrela
filosofiei, care lasă prea multe domenii ale gândirii umaniste pe dinafară pentru
a fi un model pentru ele; deci o limită care îi contestă parţial
universalitatea;
– pe de altă parte, prin raportarea generală la istorie şi
refuzul atitudinii civice de moment, amoralitatea
intrinsecă a modelului; o limită care îi mărgineşte exemplaritatea (mai
exact, aceasta rămâne una exclusiv culturală, nu mai larg umană).
Extrapolând puţin, dacă prima dintre acestea e uşor
recognoscibilă, de pildă, în literatura şi critica vremii, ca „estetism“
asumat, cea de a doua pune probleme mai delicate, căci ridică întrebarea dacă
nu cumva discursul intelectual va fi fiind în sine amoral.
Se poate oare trage concluzia că acestea două sunt, în
genere, înseşi limitele „rezistenţei prin cultură“?
